Iov (1589-1605). Primul Patriarh al Rusiei.
Ghermoghen (1606-1612). În timpul falsului Dimitrie, a fost membru al Senatului înfiinţat de ţar. A luptat împotriva politicii procatolice promovate de respectivul Senat. Ghermoghen l-a susţinut pe ţarul Vasilie Şuiski. Aceasta ne este demonstrat şi de următorul exemplu: în 1609 boierii fiind nemulţumiţi de Şuiski, l-au forţat pe Patriarh să-şi dea acordul în privinţa schimbării ţarului, însă el nu a fost de acord şi l-a susţinut pe Şuiski. În timpul intronizării noului ţar, Vladislav, Patriarhul i-a cerut acestuia să recunoască religia ortodoxă. Totodată, el nu a fost de acord ca armata poloneză să intre în Moscova. Din Cremlin, Patriarhul a trimis gramate în toate oraşele Rusiei cerându-le să formeze detaşamente militare. Polonezii l-au închis în mănăstirea Ciudov unde a şi murit de foame. Patriarhul Ghermoghen a fost canonizat.
Filaret (1619-1634). Din timpul morţii Patriarhului Ghermoghen (1612) pe parcursul a şapte ani Biserica Ortodoxa din Rusia a rămas fără Întâistătător. În 1619, din lagărul polonez a revenit mitropolitul Filaret care era tatăl ţarului Mihail Romanov. Ţarul l-a numit în calitate de Patriarh pe tatăl său. Filaret a fost ridicat la acest rang de către Patriarhul Ierusalimului, Feofan IV. În timpul ţarului Mihail Romanov relaţiile dintre Biserică şi Stat au fost foarte bune, acestea se datorau rudeniei dintre Patriarh şi ţar. Patriarhul, fiind tatăl ţarului, participa la toate hotărârile luate de Stat, el era numit „mare domnitor”. Filaret, s-a întors din lagărul polonez cu ferma convingere de a nu accepta, sub nici o formă, influenţa Apusului asupra Rusiei, refuzând orice relaţie cu uniaţii. Totodată, el a contribuit mult la răspândirea literaturii teologice în ţările vecine şi a încercat să înfiinţeze în Moscova o şcoală greco-latină şi o tipografie.
Ioasaf (1634-1640). Nu a avut o activitate remarcabilă, nefiind la fel de important pentru Stat şi Biserică cum a fost Filaret. El nu a purtat titlul de „mare domnitor”.
Iosif (1640-1652). După Ioasaf, a urmat Iosif. În timpul acestui Patriarh, ţarul Alexei Mihailovici a emis Pravila, prin intermediul căreia se urmărea atât micşorarea rolului ierarhiei bisericeşti, cât şi diminuarea implicării Bisericii în Stat. Patriarhul a primit cu smerenie această decizie.
Nicon (1652-1666). În timpul Patriarhului Nicon, Biserica din nou şi-a căpătat importanţa de odinioară. Născut din părinţi creştini, Nicon (Nichita Minov) a avut o carieră deosebită. A avansat de la simplu preot de parohie până la rangul de Patriarh. La început, Nicon vedea relaţia dintre Biserică şi Stat ca un tot întreg. Având încredere în Patriarh, ţarul i-a permis acestuia să aleagă şi să înscăuneze episcopii. În toate afacerile bisericeşti Nicon avea de zis ultimul cuvânt. Ordinul mănăstiresc, care reprezenta puterea judecătorescă, în timpul lui Alexei Mihailovici, a fost anulat. În timpul campaniei polono-lituaniene, Patriarhul Nicon l-a înlocuit pe ţar. Nicon a semnat numeroase acte importante, unde, cu acordul ţarului s-a numit „mare domnitor”. La scurt timp, a apărut o neînţelegere între ţar şi Patriarh, motivul era că Patriarhul Nicon a încercat să ridice puterea Patriarhului mai presus de cea a ţarului. Nicon a renunţat la scaunul patriarhal sperând că va fi rugat să revină la conducerea Bisericii Ruse. Aceasta însă nu a avut loc. După o lungă perioadă de ezitare, în 1666, sinodul arhiereilor l-au destituit pe Nicon din funcţiile avute. La acest sinod au Participat şi Patriarhii Antiohiei şi Ierusalimului. La acest sinod i-a adus învinuiri, în primul rând, ţarul Alexei Mihailovici. După această neînţelegere dintre ţar şi Patriarh, puterea Întâistătătorului Bisericii Ortodoxe din Rusia a fost limitată. Ţarii, pentru o anumită perioadă de timp, duceau o altă politică faţă de Biserică. Sinodul din 1666-1667 a acordat o deosebită atenţie restabilirii relaţiei dintre Biserică şi Stat. Sinodul a hotărât următoarele: că ţarul are întâietate în Stat, iar Patriarhul are numai obligaţia de a se ocupa de viaţa religioasă a Statului, Patriarhul nu este singurul care se ocupă de conducerea Bisericii, ci doar primul dintre egali.
Ioasaf II (1667-1673). La sinodul din 1666-1667 a fost ales şi înscăunat Patriarhul Ioasaf II. Din acel moment Biserica pierde din autoritatea pe care a avut-o faţă de Stat. Ioasaf II nu s-a remarcat prin nimic important.
Pitirim (1673), Ioachim (1673-1690), Adrian (1690-1700) au fost Patriarhii care nu s-au implicat în politica Statului. Scopul acestora era de a păstra privilegiile Bisericii faţă de Stat. Patriarhul Ioachim a reuşit să anuleze Ordinul mănăstiresc. Patriarhii din a doua jumătate a secolului al XVII-lea nu au luptat împotriva apropierii Rusiei faţă de Occident. Ei au fost de acord cu influenţa Apusului asupra cultului şi culturii ruseşti. Însă, ei nu au avut suficientă putere să se opună tânărului ţar Petru Alexeevici. Patriarhul Adrian, la începutul conducerii sale, a profitat de ajutorul şi susţinerea mamei ţarului, a Nataliei Chirilovna. După moartea acesteia, care a avut loc în 1694, conflictul dintre Patriarh şi ţar a fost inevitabil. Conflictul a început prin refuzul Patriarhului de a o tunde în monahism pe Evdochia Lopuhina, care era prima soţie a ţarului Petru Alexeevici. Conflictul a culminat prin insulta publică făcută de Patriarh la adresa ţarului. În 1700 ţarul a reorganizat întregul sistem bisericesc, limitând autoritatea Bisericii.
Desfiinţarea Patriarhiei. După moartea Patriarhului Adrian, ţarul l-a pus în fruntea Bisericii pe mitropolitul Stefan Iavorskij cu titlul de vicar patriarhal, desfiinţând sistemul patriarhal. Ţarul a transformat Biserica într-un departament al Statului. Biserica era sub un control total al monarhului. Până în 1917 Biserica a fost condusă de Sfântul Sinod.
Reînfiinţarea Patriarhiei. O nouă epocă în istoria Bisericii Ruse a început în 1917. După revoluţia din februarie 1917, Sfântul Sinod al Biserici Ortodoxe din Rusia s-a adresat tuturor arhiereilor şi preoţilor anunţându-i că se va reînfiinţa Patriarhia, fosta formă de organizare bisericească. La sinodul din 1917-1918 s-a proclamat reînfiinţarea Patriarhiei Ruse.
Tihon (1917-1925). La 31 octombrie 1917 au fost propuse candidaturile a trei arhierei pentru scaunul patriarhal: arhiepiscopul Antonie de Harcov, arhiepiscopul Arsenie de Novgorod şi mitropolitul Tihon al Moscovei. În data de 5 noiembrie 1917 în biserica IC XC Mântuitorul, după sfânta Liturghie, stareţul Alexei a tras la sorţi numele noului Patriarh. Patriarh al Rusiei a devenit mitropolitul Moscovei. În concordanţă cu canoanele Bisericii Ortodoxe, sinodul local din 1917-1918 i-a acordat Patriarhului următoarele drepturi: de a convoca sinoade, de a stabili relaţii cu alte Biserici autocefale pentru rezolvarea anumitor probleme bisericeşti, etc. Revoluţia din octombrie 1917 a adus mari schimbări în relaţia dintre Biserică şi conducerea Statului ateist. Patriarhul Tihon a condus Biserica Rusă într-o perioadă grea pentru întreaga Rusie. Întreaga activitatea a Patriarhului s-a concentrat asupra stabilirii relaţiilor dintre Biserică şi Statul bolşevic. Tihon a încercat să demonstreze că Biserica nu poate fi „albă” sau „roşie”, ea este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească. La începutul celui de al II-lea Război Mondial întreaga organizare bisericească a fost desfiinţată. După moartea Patriarhului Tihon nu se putea vorbi despre convocarea unui sinod pentru alegerea noului Patriarh. În acea perioadă Biserica exista ca o structură semilegală.
Serghie (+1944). Conducerea Bisericii a preluat-o mitropolitul Petru de Krutiţk în calitate de vicar patriarhal. După aceea a urmat mitropolitul Seghie de Nijni Novgorod care s-a numit locţiitor al Patriarhului. În 1941, în prima zi de război cu Germania fascistă, mitropolitul Serghie a scris o gramată prin care îi binecuvânta pe toţi creştinii ortodocşi care-şi apără Patria. Pericolul ce s-a abătut asupra Rusiei l-a făcut pe Stalin să-şi schimbe atitudinea faţă de Biserică. Au fost redeschise numeroase biserici şi eliberaţi din închisori şi lagăre mai mulţi episcopi şi preoţi. La 4 decembrie 1943, Stalin l-a primit în audienţă pe mitropolitii Serghie, vicar patriarhal, Alexei (Simansk) şi Nicolae (Iaruşevici). În timpul discuţiei, mitropolitul Serghie a anunţat că Biserica Ortodoxă vrea să convoace un sinod pentru a alege Patriarhul Bisericii Ortodoxe din Rusia. Stalin a anunţat că conducerea Statului nu se va opune. Sinodul a avut loc în Moscova la 8 septembrie 1943, iar la 12 septembrie a luat sfârşit întronizarea noului Întâistătător al Biserii Ruse. Patriarhul Serghie a murit în 1944.
Alexei I (1945-1970). În 1945, sinodul l-a ales ca Patriarh pe mitropolitul Alexei (Simansk). La acest sinod a fost acceptat Statutul Bisericii Ortodoxe din Rusia, prin care activitatea Bisericii a devenit legală, restabilindu-se relaţiile cu Statul. În timpul Patriarhului Alexei au fost restabilite relaţiile Bisericii Ortodoxe Ruse cu alte Biserici autocefale, însă, în timpul lui N.S. Hruşciov a început o nouă perioadă de prigonire a Bisericii.
Pimen (1970-1990). După moartea Patriarhului Alexei (1970) a fost numit Patriarh mitropolitul Pimen de Krutiţk şi Kolomensk. În anul 1988, în timpul „perestroicii” a avut loc sărbătorirea a 1000 de ani de la încreştinarea Rusiei. Tot atunci a început o noua epocă pentru Biserica Rusă.
Alexei II. Din 1990 pană în prezent, Patriarh al Bisericii Ortodoxe din Rusia este Alexei II. El este cel de al XV-lea Patriarh al Rusiei.
dima 
Leave a comment